Luna mai 2026 pregătește motoarele la Corint (doar se apropie Bookfest și vara) așa că vă las aici un cadru larg cu noutățile pentru luna mai pe care le puteți găsi în special pe site-ul Corint.
Leda Edge:
- seria Destinul reginei – Rebecca Ross: Ascensiunea și Înfruntarea – seria vine cu straie noi la Corint, copertele fiind superbe!
- Porumbița frântă – Dani Francis: ediția normală și cea sprayed edges
- Să închizi o pasăre sălbatică – Brooke Fast
Corinteens:
- Regina spinilor – Sasha Peyton Smith: volumul 2 din seria Pactul Rozei
Leda Bazaar:
- Twisted – Emily McIntire: un roman din seria Never After
- Familia de la Auschwitz – Shari J. Ryan
Corint Junior
- Mica prințesă – Frances Hodgson Burnett
- Eu și istoria. O călătorie în trecut pentru a înțelege prezentul și a ne construi viitorul
- Salvatorii dragonilor! Fii iute ca vântul! – Annet Stütze
Corint Istorie:
Evadare din Lagărul 14. Incredibila odisee a unui om din Coreea de Nord până în lumea liberă – Blaine Harden
Turcii și tătarii din România. O scurtă istorie, de Metin Omer
O istorie a frontierelor, a întâlnirilor, a continuităților și a rezilienței Turcii și tătarii din România. O scurtă istorie nu este și nici nu își dorește să fie un tratat de istorie a turcilor și tătarilor din România. Nu urmărește inventarierea exhaustivă a tuturor proceselor istorice și nu își propune să închidă dezbateri firești. Scopul ei este să ofere o narațiune amplă, inteligibilă și coerentă despre originile, transformările și experiențele acestor comunități, despre modul cum au evoluat în Dobrogea și în spațiul românesc și despre maniera în care, de-a lungul secolelor, destinele lor s-au împletit.
Privită retrospectiv, istoria turcilor și tătarilor din România se dezvăluie ca un proces complex, stratificat și profund legat de dinamica unei regiuni aflate mereu la răscrucea Marilor Puteri și a marilor mobilități. Dobrogea, spațiul lor fundamental de formare și evoluție, a funcționat vreme de secole ca un laborator al diversității, al tranzitului și al reinventării identitare.
În această regiune, unde stepa întâlnește Dunărea, iar Marea Neagră se deschide spre Anatolia, Balcani și Crimeea, turcii și tătarii au construit, treptat și cu o remarcabilă capacitate de adaptare, o lume comună, în care diferențele nu au fost niciodată simple linii de demarcație, ci straturi ale unei conviețuiri profunde.
Povestea lor nu poate fi desprinsă de povestea regiunii și a statului în care au trăit. Fiecare etapă – medievală, otomană, modernă, interbelică, comunistă sau postcomunistă – a adăugat un nou strat unei identități care nu este rigidă, ci dinamică, deschisă și capabilă de sinteză. În cele din urmă, istoria turcilor și tătarilor din România este o istorie a frontierelor, dar și o istorie a întâlnirilor, a continuităților și a rezilienței.
METIN OMER este cercetător la Institutul pentru Studii de Dezvoltare și Securitate la Marea Neagră al Universității „Ovidius” din Constanța și la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române. Doctor în Istorie al Universității „Hacettepe” din Ankara (2018), cu o teză despre emigrarea turcilor și tătarilor din România în Turcia, publicată în română și în turcă. A publicat numeroase studii despre istoria comunității musulmane din România și relațiile româno-turce. A fost bursier al Colegiului Noua Europă (NEC) în perioada 2023–2025. A tradus lucrări de istorie din română în turcă și din turcă în română.
VIETNAM. O epopee tragică, 1945–1975, de Max Hastings
Traducere din limba engleză de Sorin Șerb și Alin Ionescu. Prefață de Cristina Cileacu
Un război care nu a murit niciodată cu adevărat. O carte care nu putea apărea într-un moment mai potrivit.
Există cărți care vin la momentul potrivit. Vietnam. O epopee tragică de Max Hastings este una dintre ele și apariția ei în mai 2026, într-o lume în care bombele cad din nou, în care superputerile se năpustesc peste alte state, în care televiziunile transmit în direct orori de pe front și în care guvernele mint sistematic propriilor cetățeni despre costul real al războaielor, nu este o coincidență editorială. Este o necesitate.
Timp de trei decenii, între 1945 și 1975, o țară mică din Asia de Sud-Est a adus în genunchi cea mai puternică națiune a lumii. Războiul din Vietnam a costat între două și trei milioane de vieți omenești. A distrus un președinte american și a contribuit la căderea altuia. A fracturat o societate întreagă, a pus față în față generații, a transformat televiziunea într-o armă și a dovedit că puterea militară brută nu poate învinge voința unui popor.
Max Hastings – unul dintre cei mai respectați istorici și jurnaliști de război ai lumii, autor al unor titluri de referință despre cel de-Al Doilea Război Mondial și Coreea – a scris Vietnam după ani de cercetare exhaustivă, citind mii de pagini de memorii și documente americane și vietnameze, intervievând supraviețuitori de pe ambele fronturi, de la soldați simpli până la decidenți politici. Rezultatul este o narațiune copleșitoare, scrisă cu acuratețe istorică și cu forța unui roman: un document uman al unuia dintre cele mai traumatizante conflicte ale secolului al XX-lea.
Hastings nu judecă și nu absolvă pe nimeni. Urmărește cronologic, dar cu ochi de scriitor, drama unui conflict care a implicat francezi și americani, nord-vietnamezi și sud-vietnamezi, vieți rupte de pe trei continente — și arată cum războiul a fost, deopotrivă, un eșec strategic, o tragedie umană și un câmp de bătălie al minciunii instituționalizate.
De ce acum?
Istoria Vietnamului este, în fapt, istoria prezentului nostru.
Citind Vietnam în 2026, nu poți să nu recunoști tiparele: o mare putere convinsă că forța sa militară poate impune o ordine politică; un conflict prelungit alimentat de calcule greșite și de aroganță; civili care plătesc prețul deciziilor luate în cancelarii îndepărtate; o presă care oscilează între propagandă și curaj; o opinie publică obosită de război, dar incapabilă să-l oprească.
Vietnam este o oglindă pusă prezentului.
Într-o epocă în care războaiele revin în prim-planul cotidianului, în care dezinformarea a devenit armă de stat, această carte oferă ceea ce istoria poate oferi la cel mai înalt nivel: înțelegere, perspectivă și o avertizare pe care am fase bine să nu o ignorăm.
Ce am văzut la Auschwitz. Caietele lui Alter.
Volum îngrijit de Roger Fajnzylberg, cu colaborarea istoricului Alban Perrin. Traducere de Alina Pavelescu.
Prefața lui Serge Klarsfeld, el însuși una dintre cele mai importante voci ale memoriei Holocaustului, subliniază că această mărturie este „o contribuție esențială la istoria Holocaustului”
La originea acestei cărți se află o cutie de pantofi dintr-un carton crem, legată cu o panglică simplă, care a stat zeci de ani pe un raft, nedeschisă, din teamă. Înăuntru: patru caiete de școlar, scrise cu cerneală neagră în limba poloneză. Mărturisirile unui om care a văzut imposibilul și a ales să nu tacă, cel puțin pe hârtie.
Alter Szmul Fajnzylberg, militant comunist polonez, luptător în Brigăzile Internaționale din Spania, a fost deportat la 27 martie 1942, cu primul convoi de evrei plecați din Franța. Din cei peste 1.100 de deportați ai acestui convoi, abia treizeci au supraviețuit. Alter a fost printre ei, dar prețul supraviețuirii a fost unul dintre cele mai grele de imaginat: timp de optsprezece luni, a făcut parte din Sonderkommando la Birkenau, grupul de prizonieri evrei forțați să evacueze camerele de gazare și să incinereze cadavrele. Era un martor complet, lucid, obligat să asiste la exterminarea industrială a unui popor fără a putea face nimic. Aproape nimic: el a fost unul dintre cei patru deținuți care au fotografiat clandestin realitatea exterminării, acele imagini care constituie și astăzi una dintre puținele dovezi vizuale directe din interiorul mecanismului morții de la Birkenau.
A evadat în ianuarie 1945, în timpul „marșului morții”, ascunzându-se săptămâni întregi într-o claie de fân. La întoarcerea în Franța, toamna aceluiași an, a scris totul în patru caiete, pe care nu le-a publicat niciodată. Nimeni nu a vrut să le tipărească. Nimeni nu era pregătit să asculte.
Fiul său, Roger Fajnzylberg, a deschis cutia de pantofi abia în 2005, la șaptezeci și opt de ani după ce tatăl său plecasse în Spania cu Brigăzile Internaționale. Împreună cu istoricul Alban Perrin, care a tradus și a contextualizat textele, a reconstituit un itinerar extraordinar, urmărind urmele lui Alter în arhive de pe trei continente de la Moscova la Varșovia, de la Paris la Auschwitz, de la Arolsen la Israel. Rezultatul este această carte: o mărturie directă din inima exterminării, însoțită de ancheta filială și istorică a celui care i-a moștenit tăcerea.
De ce este importantă această istorie
Există foarte puține mărturii scrise de supraviețuitori ai Sonderkommando-ului de la Birkenau. SS-ul se îngrijea sistematic de lichidarea lor, „purtătorii de secrete”, cum îi numea. Câteva texte au fost îngropate clandestin lângă crematorii și descoperite după decenii (manuscrisele lui Zalmen Gradowski, Zalmen Lewenthal, Lejb Langfus — publicate parțial în franceză în 2001 sub titlul Des voix sous la cendre). Câțiva supraviețuitori au depus mărturie în fața comisiilor de anchetă poloneze din 1945 sau la procesele de la Frankfurt din anii ’60-’70. Corpusul este extrem de restrâns.
Caietele lui Alter Fajnzylberg fac parte din această categorie rară. Ele au fost scrise imediat după evenimente, în lunile de toamnă-iarnă 1945-1946, fără revizuire ulterioară, fără medierea timpului sau a istoricilor. Sunt un document brut, cu toate imperfecțiunile și semnificațiile pe care le implică asta.
Această mărturie contrazice radical imaginea victimei pasive. Alter Fajnzylberg scrie o narațiune de rezistență: organizarea politică clandestină a Sonderkommando-ului, fabricarea grenadelor, tentativele de evadare, pregătirea revoltei din 7 octombrie 1944. „Niciun convoi de deportați nu a fost dus la camerele de gazare fără să aibă loc incidente mai mult sau mai puțin importante”, notează el. Nu este singurul care a afirmat asta, dar e unul dintre puținii care au scris-o imediat, în poloneză, cu mâna proprie, din interior.
Ce aduce nou
Cartea aduce câteva contribuții distincte, fiecare cu valoarea sa proprie.
Prima este textul în sine: cele patru caiete ale lui Alter Fajnzylberg nu au fost niciodată publicate. Scrisoarea pe care o trimisese în 1946 comisiei poloneze de anchetă se termina cu întrebarea: „Nu se găsește nimeni să-l imprime.” Răspunsul a venit la opt decenii distanță. Textul completează informații istorice nerezolvate, inclusiv despre circumstanțele în care au fost realizate fotografiile clandestine care dovedesc funcționarea camerelor de gazare, fotografii la care Alter a participat direct și care sunt analizate în detaliu în volum.
A doua contribuție este unicitatea vocii. Spre deosebire de aproape toți ceilalți supraviețuitori din Sonderkommando, care scriau în idiș, limba evreilor est-europeni, Alter scrie în polonă. El nu se definea în primul rând ca evreu, ci ca militant comunist polonez. Această perspectivă deformatoare, cum o numește Alban Perrin, este ea însăși un document al epocii: ea arată cum un om a reușit să dea sens ororii prin prisma convingerilor sale politice, situând crimele SS în lupta mai largă împotriva fascismului. Este o voce diferită, complementară, în interiorul unui corpus deja mic.
A treia contribuție este ancheta istorică realizată de Alban Perrin: ani de cercetare în arhive din Franța, Polonia, Germania, Rusia, Israel și Anglia, inclusiv dosarul lui Alter din arhiva Kominternului de la Moscova (descoperit cu ajutorul unei cercetătoare care se afla acolo) și actul de naștere în rusă, scris de mână, din 1911, din vremea dominației țariste. Fiecare etapă a traiectoriei lui Alter, de la shtetl-ul polonez la închisorile comuniste, la Spania, la lagărele vichyste, la Drancy, la Auschwitz, la marșurile morții, este reconstituită și documentată.
A patra contribuție este poate cea mai surprinzătoare: cartea este deopotrivă o reflecție despre transmiterea memoriei de la o generație la alta. Roger Fajnzylberg povestește și propria sa poveste, aceea a unui fiu născut în 1947 din doi supraviețuitori de la Auschwitz, crescut în tăcere protectoare, care și-a petrecut viața în umbra unui trecut de care nu i se vorbise. Această dimensiune face din volum ceva mai mult decât o carte de istorie: este și un document despre ceea ce psihologii numesc transmiterea transgenerațională a traumei, despre cum tace o generație și cum tânjește să vorbească cea următoare.
Corint Istorie/autori români:
Europa la patru mâini. Jurnal de călătorie – Stelian Tănase
„Europa la patru mâini. Jurnal de călătorie” este cea mai personală și mai amplă carte a lui Stelian Tănase, o călătorie prin douăzeci de mari orașe europene, de la Atena la Zürich, de la Moscova la Lisabona, scrisă cu ochiul unui intelectual care a trăit comunismul și a descoperit Europa liberă abia după 1989.
Sintagma „la patru mâini”, ca o piesă muzicală pentru două persoane la același instrument. Autorul nu călătorește singur, ci alături de el este Elena Vijulie Tănase, care semnează și fotografiile volumului. E un jurnal de cuplu, dar și un jurnal al civilizației europene văzute prin ochii unui român care a crescut în comunism și care poartă cu el, în fiecare muzeu și pe fiecare stradă pavată, memoria unui București cenușiu și a unei Românii închise.
Fiecare capitol este un oraș, dar niciunul nu este un ghid turistic. La Atena, Tănase urcă pe Acropole, îi vine rău de căldură și se gândește la democrația ateniană ca oglindă a democrației românești de azi. La Berlin, îi caută urma lui Caragiale, care a trăit și a murit acolo, și se întreabă de ce atâția intelectuali români au vrut să fugă de acasă. La Istanbul, vizitează Sfânta Sofia imediat după reconversia ei în moschee și reflectează la ciocnirea dintre Occident și Orient care definește Europa de secole. La Moscova, povestește vizita sa din 1990, la un an după căderea Zidului, când URSS mai exista și Lenin era încă în mausoleu.
Cartea conține și dezvăluiri inedite: episodul puțin știut al lui Panait Istrati și Kazantzakis la Atena, misiunea lor de propagandă cominternistă din 1927–1928; povestea din spatele friza Parthenonului ajunsă la British Museum; conexiunile dintre Revoluția din 1989 și căderea dictaturii portugheze. Tănase scrie cu umor, cu melancolie și cu o erudție pe care o poartă ușor, ca un bun companion de călătorie.
Stelian Tănase este unul dintre cei mai importanți intelectuali publici români — istoric, politolog, romancier, fost președinte al TVR, autor a zeci de volume. Este o voce credibilă atât în spațiul academic, cât și în cel publicistic.
Ce aduce nou acest volum față de alte jurnale de călătorie:
Este o privire est-europeană asupra Europei întregi. Jurnalele de călătorie prin Europa sunt scrise cel mai adesea dinspre Vest spre Est. Tănase inversează perspectiva: un om care a trăit în comunism, care a văzut prima dată Occidentul la 40 de ani, privește Europa cu o intensitate pe care un călător obișnuit nu o poate avea. Când descrie un muzeu din Amsterdam sau un cartier din Paris, în spatele ochiului său este și Bucureștiul anilor ’80.
Este istorie în strat dublu. Fiecare oraș devine un pretext pentru a reconstitui evenimente cruciale din istoria europeană, de la căderea Constantinopolului la eliberarea Parisului în august 1944, de la dictatura coloneilor greci la prăbușirea URSS, pe care autorul a trăit-o în direct la Moscova în 1990. Volumul conține secvențe inedite sau puțin cunoscute publicului larg: misiunea de propagandă cominternistă a lui Panait Istrati și Nikos Kazantzakis la Atena (1928), reconstruită documentar cu detalii surprinzătoare.
Actualitate politică acută. Scris în perioada 2025–2026, volumul reflectă în mod direct criza democrațiilor europene, ascensiunea populismului, fragilitatea instituțiilor. Tănase nu moralizeazăù — pune în paralel Atena lui Pericle cu Bucureștiul de azi, dictatura coloneilor greci cu nostalgia autoritarismului actual, Berlin-ul lui Caragiale cu exodul intelectualilor români contemporani.
Un jurnal de cuplu inedit în literatura română. „Patru mâini” înseamnă doi autori — Stelian Tănase scrie, Elena Vijulie Tănase fotografiază. Prezența sa este constantă în text: e ea care șofează, care îl supraveghează să-și ia medicamentele, care iubește plaja pe care el o detestă. Această dimensiune umană, caldă, feminizează un discurs altfel foarte masculin și îl ancorează în cotidian.
Amprenta literară. Spre deosebire de jurnalele de călătorie convenționale, Tănase pune în dialog orașele cu scriitorii care le-au locuit sau le-au traversat: Caragiale la Berlin, Kazantzakis și Istrati la Atena, Orhan Pamuk la Istanbul (citat în motto), Hemingway și Morand la Paris. Fiecare capitol are un motto literar sau politic — o semnătură de autor.
Corint Fiction:
Pariziencele, de Marius Gabriel
Traducere din limba engleză de Carla Georgescu
Paris, 1940. Orașul luminilor trăiește în umbra ocupației naziste, iar hotelul Ritz – pinia al luxului și al eleganței pariziene – devine cartier general pentru ofițerii Reichului. În spatele ușilor somptuoase, pinia piniaea și uniforme impecabile, se duc însă alte războaie: ale supraviețuirii, ale compromisului și ale rezistenței tăcute.
În centrul romanului se află Olivia Olsen, o tânără americancă ajunsă cameristă la Ritz, obligată să-și ascundă identitatea și să trăiască permanent cu teama de a fi descoperită. Când Hermann Göring o ia sub protecția sa, Olivia înțelege că apropierea de inamic îi poate oferi șansa de a ajuta Rezistența franceză și de a se apropia de enigmaticul Jack, bărbatul ale cărui ordine reci ascund sentimente greu de mărturisit într-o lume în care încrederea poate ucide.
Alături de personajele fictive, romanul aduce în prim-plan pinia reale ale Parisului ocupat. Coco Chanel, pragmatică și lucidă, vede în noul regim o oportunitate de a-și consolida influența, în timp ce Arletty, una dintre marile vedete ale cinematografiei piniae, sfidează convențiile și pinia publică printr-o relație interzisă cu un ofițer german. Destinele lor se intersectează într-un Paris în care fiecare alegere are un cost moral și uman.
Marius Gabriel construiește un roman amplu despre ambiguitatea răului și despre limitele supraviețuirii într-o epocă în care eroismul și colaborarea se confundă adesea. Hotelul Ritz devine un personaj în sine — un spațiu al luxului decadent, suspendat între glamour și oroare, între petreceri fastuoase și ecoul războiului care devastează Europa.
Inspirat din personaje și evenimente reale, Pariziencele reconstituie cu minuțiozitate atmosfera Parisului ocupat și pune sub semnul întrebării ideea de vinovăție într-o lume în care nimeni nu rămâne complet neafectat de apropierea de putere. Este un roman despre iubire, trădare și alegeri imposibile, dar și despre felul în care războiul transformă viețile oamenilor obișnuiți.
Clasici ai Literaturii:
Moara de pe Floss, de George Eliot
Considerat unul dintre marile romane ale literaturii victoriene, Moara de pe Floss este povestea tulburătoare a lui Maggie Tulliver, o eroină prinsă între inteligența și sensibilitatea sa ieșite din comun și rigorile unei societăți care nu oferă prea multă libertate femeilor.
Acțiunea se desfășoară într-un orășel englez de provincie, pe malurile râului Floss, unde familia Tulliver își duce existența sub semnul tradiției și al onoarei. Maggie crește într-o lume dominată de convenții sociale stricte și de așteptări care intră constant în conflict cu natura ei pasională și independentă. Relația profundă și complicată cu fratele său, Tom, afecțiunea intensă pentru familie și dorința de a-și găsi propriul drum devin nucleul emoțional al romanului.
George Eliot surprinde cu o extraordinară finețe tensiunile dintre datorie și libertate, dintre iubire și sacrificiu, construind un portret feminin de o modernitate remarcabilă pentru epoca în care a fost scris. Maggie Tulliver este una dintre cele mai vii și complexe eroine ale secolului al XIX-lea — vulnerabilă, inteligentă, impulsivă și profund umană.
Dincolo de drama personală, romanul este și o frescă socială a Angliei rurale victoriene, cu ierarhiile, prejudecățile și transformările ei economice și morale. Fluviul Floss, prezent constant în fundalul poveștii, capătă o dimensiune simbolică puternică, devenind expresia destinului inevitabil care modelează viețile personajelor.
Publicat inițial în 1860, Moara de pe Floss rămâne unul dintre cele mai apreciate romane clasice despre familie, iubire și condiția feminină, o carte de o mare forță emoțională și psihologică, în care George Eliot îmbină realismul social cu sensibilitatea unei tragedii intime.
Corint Books:
Viața la Omoruri. Anchetele colonelului Antonescu, de Dan Antonescu
Cuvânt-înainte de Diana Scarlat
Cum arată, în realitate, viața unui ofițer de la Omoruri? Dincolo de clișeele serialelor polițiste și de senzaționalismul televizat, există nopți nedormite, scene ale crimei imposibil de uitat, presiunea timpului și lupta permanentă cu violența extremă. Viața la Omoruri deschide exact această lume: cea a anchetelor criminale din România anilor ’90 și 2000, văzută din interior, de unul dintre cei mai cunoscuți polițiști români specializați în infracțiuni contra vieții.
Cartea reunește trei cazuri reale investigate de colonelul Dan Antonescu și echipa sa, construind o incursiune tensionată și autentică în mecanismele unei anchete de omor. Primul caz urmărește uciderea unei adolescente de 15 ani, Gabriela Tănăsescu, într-o crimă care zguduie întreaga anchetă prin cruzime și prin sentimentul de urgență pe care îl provoacă. Al doilea reconstruiește celebrul dublu asasinat de pe bulevardul Magheru, din 2001, avându-l în centru pe temutul criminal grec Konstantinos Passaris, unul dintre cei mai periculoși fugari ai începutului de mileniu. Între aceste dosare apare și ancheta uciderii unei bătrâne — un caz aparent banal, dar care demonstrează că violența nu are un singur chip.
Volumul urmărește pas cu pas munca investigatorilor: verificările extenuante, interogatoriile, presiunea mediatică, pistele false și efortul psihologic al celor care trebuie să privească zilnic răul în față fără să devină insensibili la el. Dincolo de componenta factuală, cartea surprinde și transformările unei Românii aflate în tranziție, într-o perioadă în care criminalitatea violentă căpătase forme noi, iar poliția încerca să țină pasul cu o societate aflată în plină schimbare.
Scrisă într-un stil direct, cinematografic și tensionat, Viața la Omoruri se află la granița dintre memorii profesionale, jurnal de investigație și literatură true crime. Experiența reală a autorului oferă autenticitate fiecărei scene, iar detaliile operative transformă volumul într-o mărturie rară despre culisele uneia dintre cele mai dificile meserii.
Mai mult decât o colecție de cazuri criminale, cartea devine și o reflecție despre justiție, instinct, traumă și limitele umane. Este povestea oamenilor care încearcă să reconstruiască adevărul acolo unde alții au lăsat doar violență și moarte.
Dan Antonescu este colonel în rezervă, fost șef al Serviciului Omoruri din cadrul Poliției Capitalei și una dintre cele mai cunoscute figuri ale investigațiilor criminale din România. De-a lungul carierei sale a coordonat sute de anchete privind infracțiuni de mare violență, experiență pe care a transformat-o ulterior în activitate jurnalistică și de popularizare a criminologiei prin presă și televiziune.
Leave A Comment