Recenzie: Harry Potter și Prizonierul din Azkaban de J.K. Rowling

“— Vine imediat, Molly! spuse domnul Weasley, dar pe urmă se întoarse și vorbi mai departe, cu o voce tot mai joasă și mai grăbită: Uite ce-i, vreau să-mi dai cuvântul tău…
— … c-o să fiu băiat cuminte și-o să rămân în castel? întrebă Harry mohorât.
— Nu tot timpul, zise domnul Weasley, care părea mai serios decât îl văzuse vreodată Harry. Jură-mi că n-o te-apuci să-l cauți pe Black.
Harry se holbă la el.
— Poftim?
Se auzi un fluierat puternic. Paznicii mergeau de-a lungul trenului, închizând toate ușile.
— Promite-mi, Harry, spuse domnul Weasley, vorbind și mai repede, că orice s-ar întâmpla…
— De ce m-aș apuca să caut pe cineva despre care știu că vrea să mă omoare? întrebă Harry cu o voce fără inflexiuni.
— Jură-mi că indiferent ce-o să auzi…
— Arthur, repede! strigă doamna Weasley.
Aburuu învăluiau trenul care se pusese deja în mișcare. Harry alergă până la ușa compartimentului pe care Ron i-o deschise, dându-se în lături ca să-i facă loc. Se aplecară pe fereastră și-i făcură semn cu mâna domnului și doamnei Weasley până când trenul coti, iar copiii nu-i mai văzură.” (p.85-86)

“Coborâră la cină cu toți ceilalți, însă pe urmă nu se întoarseră în Turnul Gryffindor. Harry își ascunsese mantia pe dedesubt, în partea din față; trebuia să-și țină brațele încrucișate ca să nu se vadă umflătura. Se furișară într-o cămăruță goală de lână holul de la intrare și traseră cu urechea până se convinseră că nu mai era nimeni. Îi auziră pe ultimii doi elevi străbătând holul în grabă și o ușă care se trânti. Hermione își iți capul pe după ușă.
— Gata, șopti ea. Nu mai e nimeni. Să ne punem mantia…
Strânși unul în altul și mergând în așa fel încât să nu-i vadă nimeni, traversară holul pe vârfuri sub mantie, după care coborâră treptele de piatră care duceau afară. Soarele începuse deja să se lase în spatele Pădurii Interzise, poleind crengile de sus ale copacilor.
Ajunseră la coliba lui Hagrid și bătură la ușă. Trecu un minut până când acesta răspunse, iar când o făcut se uită în jur ca să vadă cine era, alb la față și tremurând.
— Noi suntem, șuieră Harry. Ne-am pus Mantia de Invizibilitate. Dă-ne drumul înăuntru și-o scoatem.
— Nu trebuia să veniți! șopti Hagrid, dar se dădu în lături și le făcu loc.
Închise ușa repede, iar Harry își transe mantia de pe cap.
Hagrid nu plânse și nici nu li se aruncă la gât. Părea un om care pur și simplu nu știa unde era și ce trebuia să facă. Neputința lui era chiar mai greu de privit decât lacrimile.” (p.346-347)

“Harry începu să alerge. Nu se mai gândea la nimic altceva în afară de tatăl lui… Dacă era el… dacă era el cu adevărat… trebuia să știe, trebuia să afle…
Lacul era din ce în ce mai aproape, dar nu se vedea picior de om. Pe partea cealaltă, zări câteva licăre argintii – propriile lui încercări de a crea un Patronus…
Chiar la marginerea apei se găsea un tufiș. Harry se ascunse în spatele lui, uitându-se cu înfrigurare printre frunze. Pe malul de dincolo, licărele de argint încetară deodată. Îl năpădi o emoție amestecată cu groază. Dintr-o clipă în alta…
— Hai, odată, mormăi el, uitându-se cu atenție în jur. Unde ești? Hai, tată…
Dar nu apăru nimeni. Harry își înălță capul ca să se uite la cercul de dementori din partea cealaltă a lacului. Unul dintre ei tocmai își dădea jos gluga. Era momentul să apară salvatorul. Numai că de data asta nu se mai înghesuia nimeni să vină în ajutor.
Iar în clipa aceea se făcu lumină în mintea lui – înțelese tot. Nu-și văzuse tatăl, se văzuse pe el însuși…
Tâșni din spatele tufișului și își scoase bagheta,
— EXPECTO PATRONUM! urlă el.” (p.434)