Recenzie: Coraline de Neil Gaiman

Gen: Fantasy, Ficțiune, Young Adult, Horror, Carte copii, Carte ilustrată
Format: Harback
Număr de pagini: 168
Format: 140 x 205 mm
Apărută în Iunie 2014 la editura Arthur
Facebook YoungArt  //  Editura Arthur
Goodreads

Sinopsis:
Nu întotdeauna dacă deschizi o uşă dai de o altă încăpere. Nu ştii niciodată când te aşteaptă o lume paralelă de cealaltă parte.
Realitatea nu s-a mai transfigurat atât de straniu de când Alice s-a rostogolit în gaura iepurelui şi a ajuns în Ţara Minunilor. Curaj, imaginaţie, prezenţă de spirit… şi o pisică neagră ‒ iată de ce are nevoie Coraline pentru a porni în aventură.
Tu ai cercetat toate uşile din casa ta?… 

Rating: 5/5

Cum necum am reușit să mă încadrez cu timpul și am apucat să citesc Coraline de Neil Gaiman înainte de Halloween pentru a vă putea prezenta această carte.

Din câte probabil țineți minte, de același autor am mai citit două cărți (Oceanul de la capătul aleii și Pulbere de Stele) care mi s-au părut interesante, stilul autorului având ceva aparte.

Coraline este protagonista cărții cu același nume, o fetiță care locuiește alături de familia sa într-o casă unde se mai află și alte personaje, care de care mai ciudată: domnișoara Spink, domnișoara Forcible și domnul Bobo.

Fiecare capitol se deschide cu câte o ilustrație însoțită de un mic citat. Nu prea mi-a plăcut faptul că ilustrațiile sunt puse anapoda, fiind oarecum niște spoilere pentru cititor. Eu am încercat ca de fiecare dată să privesc o ilustrație după ce terminam capitolul pentru a avea astfel și o idee despre legătura ei cu textul.

Ilustrațiile lui Chris Riddel mi s-au părut interesante și chiar creepy pe alocuri, potrivite cu tonalitatea acestei cărți. Cel mai mult mi-a plăcut cum arată coperta cărții, culorile, Coraline, pisica și casa din spate fiind geniale! Chiar dacă fetița nu poarta faimoasele ei cizme galbene Wellington am zis că este un mic amănunt peste care trebuie să sar. 🙂

Aspectul cărții mi-a plăcut foarte mult, atât la interior cât și la exterior dar și conținutul creat de Neil Gaiman a fost plăcut, interesant și înfricoșător de ciudat.

Ca și în Oceanul de la capătul aleii, și aici am sesizat că părinții nu dau o importanță așa mare copilului lor. Cu toate că aceștia “lucrează” de acasă, nu par entuziasmați față de fata lor care încearcă de multe ori să interacționeze cu ei (chiar dacă la final asistăm și la o mică răsturnare de situație).

Din plictiseală, Coraline începe să exploreze grădina dar și casa, trece pe la vecinii ei ciudați, domnișoarele care au fost actrițe pe vremuri și domnul Bobo care vorbește cu șoarecii lui talentați. Coraline descoperă o ușă care duce spre un apartament care este de vânzare dar nu poate ajunge la el deoarece există un zid de cărămidă care nu îi permite acest lucru.

Însă, când revine acolo, va descoperi cum zidul dispare și cum o altă lume i se creează în fața ochilor, o lume stranie unde lucrurile par la fel ca acasă dar de fapt sunt mult mai ciudate.

Mi-a plăcut povestea creată de Gaiman, el demonstrând cum o fetiță poate fi curajoasă în cele mai ciudate condiții. Cu părinții reali dispăruți și cu o pereche de părinți cu naturi în loc de nasturi, Coraline este pusă la încercare și poate să se piardă într-o lume unde și alții au rămas fără suflete și nume.

Am adorat motanul negru care a însoțit-o pe Coraline în multe locuri și cred că și-a jucat rolul de apărător foarte bine.

Pisici care vorbesc, șoareci care cântă și oameni cu nasturi pe post de ochi, mi-au demonstrat cum autorul este plin de o imaginație cu un aspect întunecat. Atmosfera înfricoșătoare și ciudată a acestei cărți mi se pare potrivită pentru ziua de Halloween sau pentru o zi mohorâtă de toamnă când doriți să aveți parte de câțiva fiori pe șira spinării.

Cu toate că are elemente creepy, cartea nu este extrem de înfricoșătoare așa că este potrivită și pentru copiii curajoși, asemenea lui Coraline.

Citate:

“- Ce să fac? o întrebă Coraline.
– Citește o carte, îi zise mama ei. Uită-te la un film. Joacă-te cu jucăriile. Du-te și bate-le la cap pe domnișoara Spink și pe domnișoara Forcible sau pe bătrânul nebun de sus.
– Nu, zise Coraline. Nu vreau să fac nimic din toate astea. Eu vreau să explorez.” (p.14)

“Coraline străbătu coridorul neliniștită. Avea ceva foarte familiar.
Covorul de sub picioarele ei era același covor pe care-l aveau în apartament. Tapetul era același tapet pe care-l aveau ei. Tabloul de pe hol era același pe care-l aveau acasă în hol.
Știa unde era: era acasă. Nu plecase. […]” (p.36)

“- Te rog, spune-mi cum te cheamă, îi zise pisoiului. Uite, numele meu este Coraline.
Pisoiul căscă încet, cu grijă, dezvelind o gură și o limbă de un roz uimitor:
– Pisicile nu au nume, zise.
– Nu? zise Coraline.
– Nu. Vezi, voi oamenii aveți nume. Asta pentru că nu știți cine sunteți. Noi știm cine suntem, așa că nu avem nevoie de nume.” (p.47)

“Coraline trase adânc aer în piept și păși în întuneric, de unde se auzeau șoapte stranii și vânturi șuierând în depărtare. Acum era sigură că era ceva în întunericul din spatele ei: ceva foarte bătrân și fără viață. Inima îi bătea atât de repede și atât de tare, că-i era frică să nu-i sară din piept. Închise ochii ca să nu mai vadă întunericul.” (p.54-55)

“- Când faci ce ai de făcut, chiar dacă ți-e frică, atunci ești curajos.” (p.66)

“- Tu chiar nu înțelegi, nu? zise ea. Nu vreau tot ce vreau. Nimeni nu vrea tot ce vrea. Nu cu adevărat. Ce farmec ar avea să am tot ce-mi doresc? Așa, cât aș bate din palme. N-ar mai conta. Ce-ar mai rămâne?” (p.124)

2017-09-08T20:07:17+00:00

Leave A Comment