Recenzie: Straniile si minunatele amaraciuni ale Avei Lavender de Leslye Walton

Gen: Ficțiune, Fantasy, Young Adult
Format: Hardback cu supracopertă
Număr de pagini: 286
Traducător: Darie Dorian Botezat
Format: x mm
Apărută pe 6 februarie 2015 la editura Rao
Goodreads

Sinopsis:
O carte despre ce înseamnă să te naşti cu o inimă care este tragic de umană. Generaţii întregi ale familiei Roux au învăţat lecţia asta cu greu. Că dragostea îţi ia minţile. Se părea chiar că dragostea nebunească era un drept din născare al familiei, ceea ce arunca o umbră întunecată asupra celor mai recente progenituri ale familiei: gemenii Ava şi Henry Lavender. Henry rămâne mut mare parte din copilărie, iar Ava – în celelalte feluri, o fată absolut normală – se naşte cu aripi de pasăre. Într-o încercare disperată de a desluşi motivul pentru care se născuse aşa, şi simţind acut nevoia de a se integra în grupurile copiilor de vârsta ei, Ava studiază istoria familiei şi se aventurează în lume prea puţin sau deloc pregătită pentru tot ce avea să descopere.

Rating: 3/5

După cum probabil ați aflat, Cartepidemia lunii mai a fost cartea Straniile și minunatele amărăciuni ale Avei Lavender de Leslye Walton. Discuția cred că va avea loc sâmbătă pe data de 30 mai (detaliile exacte le veți afla pe pagina de facebook pentru Cartepidemia).

Am terminat de citit cartea acum ceva vreme și am păreri destul de împărțite pentru această lectură. Pot spune că mi-a plăcut și nu mi-a plăcut în același timp. În primul rând, vreau să menționez că stilul autoarei este extrem de frumos, liric, cuvintele curgând lin de la sine. Walton reușește de multe ori să creeze prin cuvintele ei niște imagini vizuale extrem de plăcute însă, având în vedere că o mare parte din carte este construită ca o povestire, dialogurile ocupând un spațiu restrâns, eu nu am reușit să mă apropii de această lectură prea mult.

După cum spune și titlul cărții, mulți probabil s-ar aștepta ca această carte să fie despre Ava Lavender însă nu este total adevărat. Prima jumătate a cărții sau poate mai mult de atât (nu am ținut evidența) mi s-a părut destul de plictisitoare. Ne este prezentată o istorie a rudelor Avei, punându-se accent pe tragediile pe care femeile din familie le-au avut în dragoste. De abia în a doua jumătate a cărții începem să aflăm mai multe lucruri despre Ava și fratele ei geamăn Henry.

Cred că pe tot parcursul cărții mi-am pus întrebări despre ciudatele aripi cu care Ava a fost născută sau despre muția lui Henry și m-am gândit că voi afla detalii despre aceste lucruri însă nu a fost așa. Întrucât ni s-a prezentat o istorie a familiei din care se presupunea că Ava, alături de cititor, va afla ce a condus la nașterea ei cu o pereche de aripi, mă gândeam că voi afla ceva excepțional spre finalul cărții. Din păcate, după ce am terminat cartea, întrebările mele au rămas tot acolo, sau poate că mi-au apărut și mai multe în minte.

Cartea în sine este frumos scrisă și are niște idei foarte interesante însă consider că totul ține și de cititor. Pe mine nu a reușit să mă impresioneze lectura și chiar am fost destul de plictisită în unele momente. Nu am văzut sensul istoriei familiei Avei din moment ce nu am aflat de ce Ava are aripi (sau poate că nu m-am prins eu?!).

Un alt lucru pe care aș vrea să îl menționez ține de perioada în care se petrece acțiunea: trecutul. Nu am simțit extrem de mult starea acelei epoci și cred că autoarea ar fi putut să facă o treabă mai bună la acest capitol.

Știu că pare că am spus lucruri negative despre această carte dar puteți să o testați întrucât am văzut că foarte mulți cititori au fost impresionați de alura tragică pe care autoarea i-a conferit-o.

Citate:

“În timpul șederii sale, florile mov înmiresmau aerul cu parfumul lor amețitor, iar casa părea să pulseze cu o lumină aurie, nepământeană. Chiar și ani buni mai târziu, cu mult după plecarea căpitanului și a surorii sale, mirosul liliacului încă mai trimitea pulsații nepioase prin împrejurimi.” (p.32)

“Dar poate că acesta era doar un lucru pe care mi-l repetam singură. Ce altceva îmi putea fi mie rezervat – mie, o aberație, ceva de neatins? Ce îmi puteam spune când eram singură noaptea și umbrele veneau? Cum altfel îmi puteam liniști bubuiturile inimii, decât cu vorbele: «Asta este soarta mea». Ce altceva mai puteam face decât să-mi urmez orbește destinul?” (p.61)

“Viviane, cu darul său, putea ghici anotimul cu ochii închiși, doar după mirosul ploii. Ploaia de vară mirosea a iarbă proaspăt tăiată, a gură mânjită cu gem de fructe de pădure – afine, zmeură, mure. Mirosea a miez de noapte petrecut cu ochii la stele, a haine proaspăt spălate puse la uscat, a grătare și a săruturi furate într-un Ford Coupe, model 1932.” (p.142)

2017-09-08T20:08:26+00:00

4 Comments

  1. Cristina Scutaru May 26, 2015 at 10:00 am - Reply

    Faci niste poze super dragute si artistice, cred ca orice carte ai recenza, mi-ar ramane in minte datorita imaginilor. Nu m-ar deranja sa am la final intrebari in minte, daca stilul e atat de frumos si liric cum ai spus, ar compensa oarecum pentru mine.

  2. K.J. Mecklenfeld May 28, 2015 at 2:05 pm - Reply

    Arata bine, cartea, in orice caz. Nu este genul meu dar am retinut ideile. Multumim 🙂

  3. Simona May 28, 2015 at 2:15 pm - Reply

    Mersi mult pentru aprecieri, Cristina! Ce e drept, de multe ori, chiar daca nu mi-a placut o carte, imi raman in minte pozele pe care le fac cu acea carte si parca nu imi vine sa ma despart de ea (cand mai fac schimburi de carti, etc.). :-)) Da, este bine sa mai dam si peste carti care ne fac sa ne punem intrebari insa este mai greu sa gasim carti in care sa ne regasim sau sa indragim mult personajele.

  4. Simona May 28, 2015 at 2:16 pm - Reply

    Da, este draguta. Oricum, sunt multi cititori carora le-a placut mult cartea. 😀

Leave A Comment