Recenzie: Harry Potter și Camera Secretelor de J.K. Rowling

“Într-adevăr, bagheta lui Ron era aproape ruptă în două; vârful îi atârna bleg, abia mai ținându-se în două așchii.
Harry vru să spună că sigur vor reuși ei s-o repare cumva după ce vor ajunge în școală, dar nu apucă să scoată nici măcar un singur sunet, căci în acel moment mașina fu izbită dintr-o rână cu atâta putere, că ai fi putut crede că un taur înfuriat s-a repezit în ea. Harry se pomeni aruncat grămadă peste Ron. În secunda următoare o altă lovitură, la fel de puternică, veni de deasupra.
– Ce-i as…? începu Ron, dar uitându-se afară prin parbriz i se tăie respirația.
Harry aruncă și el o privire afară exact în momentul în care o ramură de copac cât un piton de groasă îi izbi cu putere. Se izbiseră de un copac care acum îi ataca! Trunchiul copacului se îndoise aproape în două ca să-și ia avânt, iar crengile lui noduroase, asemeni unor pumni, loveau mașina pe unde nimereau.
– Aaaah! țipă Ron în clipa în care încă o ramură răsucită lovi portiera din partea lui, îndoind-o zdravăn.” (p.91)

“După episodul dezastruos cu știmele, profesorul Lockhart nu mai adusese în clasă nicio altă dihanie ca material didactic. Acum se mulțumea doar să le citească elevilor cu voce tare un fragment din cărțile lui, ba uneori și punea în scenă câte un fragment mai palpitant. De obicei pentru aceste mici scene îl ruga pe Harry să-l ajute. Până acum Harry jucase așa: întâi rolul unui țăran ardelean pe care Lockhart îl vindecase de o Vrajă de Gângăveală, apoi un yeti care avea guturai și un vampir care, de când avusese de-a face cu Lockhart, nu mai putea mânca nimic altceva decât salată verde.
Apoi, în timpul următoarei ore de tehnici de apărare împotriva magiei negre, Lockhart îl trase din nou în fața clasei ca să interpreteze rolul unui vârcolac. Harry ar fi refuzat rolul, dar avea un motiv foarte puternic ca să-i întrețină lui Lockhart buna dispoziție.” (p.192)

“Astfel, cu Fang țopăind în jurul lor și amușinând fiecare rădăcină de copac și fiecare frunză, intrară în Pădurea Interzisă. La lumina baghetei lui Harry, reușiră să urmărească un șir lung de păienjeni care mergeau de-a lungul potecii. După vreo douăzeci de minute, timp în care Harry și Ron nu schimbaseră nicio vorbă, ascultând încordați și încercând să prindă orice zgomot care nu seamănă cu trosnetul unui vreasc rupt sau cu foșnetul frunzelor, ajunseră într-un loc în care pădurea era atât de deasă, încât nu mai puteau vedea nici măcar stelele de deasupra. Singura rază de lumină care se mai zărea în marea de întuneric ce-i înjonjura era luminița din vârful baghetei lui harry. Atunci observară că păienjenii începuseră să se abat de la potecă.” (p.317)