Seria: Melania Lupu
Colecția: Suspans
Gen: Carte Poliţistă, Crimă, Mister
Format: Paperback
Număr de pagini: 224
Format: 130 x 200 mm
Apărută pe 25 octombrie 2013 la editura Nemira

Sinopsis:
Maestra în arta suspansului, Rodica Ojog-Brașoveanu se arată o fină cunoscătoare a măștilor dincolo de care se ascund întotdeauna oamenii și în literatură, și în viață.
Aceasta carte o dovedește din plin.

În “Bună seara, Melania!”, autoarea înlătură pas cu pas măștile fiecărui personaj. Și, ca în orice roman polițist care se respectă, nimeni nu e cine pare a fi.

Povestea și calitatea scriiturii garantează plăcerea lecturii, în tihna de acasă ori în vacarmul orașului.

Rating: 4/5

Aventurile Melaniei Lupu continuă! Credeam că am văzut totul în Cianură pentru un surâs, prima carte a acestei serii, dar se pare că o inventivitatea autoarei Rodica Ojog-Brașoveanu nu s-a lăsat mai prejos nici în Bună seara, Melania!.

Pentru cei care au citit prima carte din serie, vă amintiți probabil de pățania cu tablourile. Aflăm acum că acestea ajung la muzeu, dar Melania simte că locul tabloului de Goya (Doamna cu evantai) nu ar fi trebuit să îi părăsească casa, așa că își pune mintea la contribuție pentru a-l fura… ăh, recupera!

Aceasta angajează trei gangsteri (mă amuză termenul) pentru a pătrunde la muzeu într-un mod extrem de amuzant: săparea unui tunel. Nu m-aș fi așteptat la acest lucru din partea Melaniei, și este foarte interesant să poți citi o carte din perspectiva… răufăcătorilor, ca să zic așa.

Cartea a abundat în momente pline de haz, după cum m-a obișnuit autoarea și până acum. L-am regăsit destul de des pe cotoiul Mirciulică, care este cel care îi va înfunda spre final planurile mârșave al bătrânei Melania.

Ne întâlnim din nou cu maiorul Cristescu și ajutorul său Azimioară care reușesc să îi prindă pe cei puși pe rele.

Ritmul cărții a fost unul plăcut, dar parcă nu la fel ca în prima carte a acestei serii. M-am amuzat de foarte multe ori la o serie de idei, replici și bazaconii ale acestei cărți, și am fost și puțin surprinsă de momentul morții unui personaj.

Sunt tare curioasă ce voi mai afla despre personalitatea Melaniei din următoarele cărți. Cu toate că ea este doar o bătrânică ce pare să vorbească de una singură și să mănânce bomboane fondante alături de motanul său Mirciulică, mintea ei este extrem de complexă și pare chiar puțin diabolică, lucru pe care l-am remarcat atunci când un personaj moare.

Dacă nu v-ați apucat încă de această serie, vă recomand să o faceți deoarece Rodica Ojog-Brașoveanu are un talent adevărat pentru cărțile polițiste. Umorul, planurile uimitoare concepute de personaje și limbajul accesibil, sunt doar câteva dintre atracțiile acesor cărți. 🙂


Citate:

“- Ce zici, Mirciulică? Este o ținută destul de convenabilă?
Bătrâna se admira în oglinda fixată pe ușa interioară a șifonierului. Îmbrăcase o rochie cafenie cu o cravată verde închis. De la centură, fusta se deschidea în cute adânci. Pe marginea fotoliului își pregătise pardesiul – un raglan dintr-o țesătură ecosez discretă – și poșeta încăpătoare.” (p.46)

“În bucătărie zgomotele din pivniță se auzeau mai limpede. Bătrâna, clăti un pahar, îl umplu și-l așeză pe o tăviță. Ochii îi străluceau.
– Băieții sunt harnici, șopti. În general, trebuie să recunoști că nu te-au dezamăgit. Ce mai încolo și-ncoace, draga mea, dă-mi voie să te felicit. Planul tău se dovedește ad-mi-ra-bil! Îți țin pumnii pe mai departe.
Se întoarse în sufragerie ducând tăvița cu amândouă mâinile. Lumina din priviri se stinsese. Ochii semănau din nou cu două albăstrele presate de mult într-un album.” (p.60)

“- Mirciulică? Hai dragul meu, domnul acela nervos a plecat. Știi că nu te mint niciodată.
Cotoiul își arătă capul mare. Privi circumspect în jur și-i sări în poale.
Ioniță Dragu o contempla năuc. Pe neașteptate, doamna Miga izbucni într-un râs isteric.” (p.83)

“- Cine? Doru Matei?
– Nu, Melania Lupu…
– Doarme, mănâncă fondante sau conversează cu Mirciulică.
– Îhî! Parcă o văd în capotul ei de lână învârtindu-se prin casă, ciripind de una singură, punând la cale bazaconii. E ca într-o carte cu poze… Cărțile acelea cu foi groase și litere mari, cu vigniete naive la început și sfârșit de capitol, unde «parcă» se mai scria cu apostrof, iar «capodoperă» cu vreo trei cuvinte. O răsfoiești zâmbind, într-o vacanță când n-ai ce face și întorci paginile emoționat la gândul că acum o sută cincizeci de ani a citit-o un individ care nu mai există. Semnătura cu cerneală neagră de pe prima pagină e totdeauna serioasă, pretențioasă și vizibilă. Mi-ar fi greu sa rup o astfel de carte…” (p.104)