Gen: Clasice, Literatură Românească, Romance, Ficţiune
Număr de pagini: 432
Colecţia: Biblioteca pentru toţi
Copertă: harback cu supracopertă
Publicat la editura Litera în August 2013
Goodreads

Sinopsis:
Glisand intre spatiul vrajit de la Balcic si tumultul Bucurestiului interbelic, eroina Diana Slavu isi traieste iubirile cu deznadejde si demnitate, luptandu-se sa evadeze din panza de paianjen a unei existente cenusii, marcate de apasarea saraciei si a inconsecventei celor din jur.
Orice fiinta care-a avut puterea sa-si urmareasca, cu ochi lucizi si uimiti, propria devenire, orice femeie care macar o clipa s-a simtit incorsetata de conditia sa stramba intr-o lume care nu mai are puterea sa-si asume raspunderile iubirii implinite se poate recunoaste in povestea superba de viata si de dragoste fara odihna a Dianei Slavu.

Rating: 5/5

Am citit în luna august Pânză de păianjen de Cella Serghi şi am fost încântată şi acaparată de stilul autoarei. Ar fi foarte multe lucruri de spus despre această carte dar vă voi spune doar ce cred că mi-a plăcut cel mai mult.

Personajele mi s-au părut destul de interesante, având în vedere că unele personaje ale autorilor
români nu m-au impresionat în mod special. Personajul principal, Diana Slavu, mi s-a părut foarte bine conturat. Diana este o fată care pare perfecţiunea întruchipată dar, prin intermediul unor jurnale personale pe care aceasta i le dă prietenei sale Ilinca într-un moment de răscruce, aflăm despre Diana mult mai multe decât ne-am putea imagina. De multe ori zâmbetul unei persoane, energia şi aparenta perfecţiune exterioară sunt metode de a masca cu adevărat viaţa pe care aceasta o trăieşte, suferinţele prin care a trecut şi adevărata ei condiţie socială.

Am fost impresionată de greutăţile prin care a trecut Diana, fie ele greutăţi de familie sau de dragoste. Dragostea. Acest termen atât de simplu dar complicat ca sentiment o poartă pe Diana parcă în alte lumi, ea încercând de fiecare dată să afle ceea ce simte cu adevărat pentru personajul Petre Barbu, pentru Alex, pentru Michi, pentru toţi ceea care vor să se apropie de ea.

Simbolul pânzei de păianjen pe care l-am întâlnit de câteva ori în carte se referă la toate greutăţile prin care Diana trece, greutăţi care îşi ţes firele lipicioase, formând o pânză de păianjen în care fata este prinsă de fiecare dată. Această pânză este destinul de care Diana pare să nu poate scăpa, destin în care se zbate şi caută alinare.

Acţiunea romanului se petrece în mai multe locuri dar principalele pe care le pot menţiona ar fi: Bucureşti, Constanţa, Mangalia, Blacik. Întoarcerea în timp, războiul care se abătea asupra personajelor, sărăcia, falsitatea, chinurile tinerelor fete atunci când trebuie să se căsătorească, sacrificiile făcute de părinţi pentru copiii lor, toate fac ca această carte să îţi transmită multe dintre greutăţile vremurilor în care noi nu am trăit.

M-am simţit destul de apropiată de această carte având în vedere că acţiunea s-a petrecut şi la malul Mării Negre unde mă aflu şi eu. Finalul cărţii nu m-a dat pe spate însă l-am considerat destul de decent. 🙂

Stilul autoarei mi s-a părut superb, multe paragrafe fiind absolut lirice şi pline de profunzime, o profunzime pe care am putut-o simţi până în suflet.

Dacă nu aţi citit această carte vă recomand să o faceţi pentru că nu veţi regreta. Veţi fi cuceriţi încă de la început de ştrengărismul Dianei şi veţi dori să fiţi alături de ea pentru a-i descoperi adevărata poveste şi unde o va duce viaţa.

Citate:

“Noaptea rămâneam uneori până târziu la fereastră şi aşteptam ceva, o minune, care să schimbe faţa lumii, poate aripi să zbor, poate un tânăr… care, prin forţa iubirii lui, să transforme cenuşăreasa în prinţesă…
Noaptea, mizeria era ştearsă de întuneric; afară – toată liniştea, tot albastrul, toată puzderia de stele. Printre ele căutăm răspuns de neliniştea mea, la atâtea întrebări care mă chinuiau.”

“Aproape de mal, am zărit o umbrelă enormă, roşie, cum le ţineam minte pe cele de la Mamaia, şi câteva corturi ca nişte cutii enorme, albe, răzleţe, unele cu capac, altele fără. Am respirat adânc adierea sărată şi m-am simţit cu ea, cu soarele, cu apa, cu nisipul şi cu zgomotul de valuri din nou copil, din nou eu însămi, adevărată şi liberă cum nu mai fusesem de mult.”

“Ce împletire de drumuri nebănuite! Cine ne-a purtat paşii? Cine s-a jucat cu noi, cum te joci cu pionii la şah? O coincidenţă, privită din afară, nu e decât “curioasă”; trăită, e năucitoare, te îngheaţă. Ce păianjen nevăzut a ţesut pânza asta, de care mă simt prinsă, de care nu mă pot dezlipi, orice aş face?”